Instabeauty Studio

Mama a două surori, clientele mele, a devenit şi ea, la rândul ei clienta mea. 🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

✨ THE 45+ LAB ✨

Echilibrul. Cel mai ignorat ingredient al sănătății

Acum câteva zile vorbeam cu prietena mea despre Bryan Johnson, omul care probabil a transformat longevitatea într-unul dintre cele mai urmărite experimente ale ultimilor ani.
Îmi trimisese un articol cu o știre despre starea lui de sănătate. Bryan Johnson tocmai anunțase că fusese diagnosticat cu gastrită autoimună, o afecțiune în care sistemul imunitar începe să atace propriul stomac. Una dintre primele lui formulări a fost cea care a făcut înconjurul internetului:

"My stomach is eating itself."

Și simultan am avut aceeași reacție, ne-am scris acelaşi mesaj: "era predictibil". Nu surpriză sau șoc şi nici pentru că am fi anticipat diagnosticul. Ci pentru că de mult timp ne întrebam unde se termină grija pentru sănătate și unde începe excesul. Sau la ce poate duce obsesia lui.
Pentru cine nu îl urmărește, Bryan Johnson este antreprenorul american care și-a vândut compania către PayPal și care, în ultimii ani, a devenit probabil cel mai cunoscut experiment de longevity din lume prin proiectul Blueprint. Un program bazat pe monitorizarea continuă a sute de biomarkeri, intervenții medicale sofisticate și un număr impresionant de suplimente luate zilnic, protocoale stricte, program de somn calculat la minut, alimentație controlată la virgulă printr-o dietă vegană, expunere minimă spre deloc la soare.

Nu spun că toate aceste lucruri sunt greșite, dar m-au făcut să mă întreb ceva.
Există un punct în care grija pentru sănătate încetează să mai fie sănătate?
Pentru că organismul uman nu pare construit pentru extreme.
În ultimii ani am început să privim sănătatea aproape ca pe un algoritm. Dacă mai adaug un supliment, dacă mai optimizez un biomarker, dacă mai elimin un aliment, dacă mai controlez încă o variabilă, poate voi trăi mai mult, mai bine.
Poate.
Doar că organismul funcționează după reguli mult mai simple. Una dintre ele este sigur, echilibrul.

În cea mai recentă postare, Bryan Johnson povestește că, timp de 11 ani, una dintre puținele constante din analizele lui a fost feritina scăzută. Nu anemia sau hemoglobina, ci feritina, adică depozitele de fier. A menționat şi lipsa de absorbție a fierului, prin oricâte variante ar fi încercat.
Ce mi s-a părut însă foarte interesant este explicația pe care a dat-o acum. Hemoglobina și hematocritul lui au rămas mereu în limite normale, motiv pentru care problema a fost ani la rând trecută cu vederea. Organismul își consumă mai întâi rezervele de fier pentru a menține hemoglobina normală, ceea ce înseamnă că poți avea depozitele de fier aproape epuizate fără să fii încă anemic. Cu alte cuvinte, poți avea oboseală, ceață mentală, rezistență fizică scăzută și alte simptome, în timp ce analizele pe care majoritatea oamenilor le urmăresc par încă "normale".
Spune că își amintește aceeași problemă încă din perioada de dinaintea Blueprint și că abia recent a fost diagnosticat cu gastrită autoimună.
Nu știm dacă aceasta explică întreaga poveste. Probabil nici el nu știe încă.
Dar cred că există o lecție mai importantă decât diagnosticul în sine: chiar și omul care probabil și-a monitorizat organismul mai atent decât aproape oricine altcineva a descoperit că biologia rămâne mai complexă decât orice protocol.

Iar asta m-a făcut să mă gândesc la ceva ce uităm foarte des.
Aproape orice lucru bun poate deveni dăunător atunci când este dus la extrem.
Apa este esențială pentru viață. În exces poate deveni toxică.
Soarele ne reglează ritmul circadian, hormonii și sinteza vitaminei D. În exces ne afectează pielea şi poate cauza cancer. Dar nici evitarea lui aproape completă nu pare să fie răspunsul.
Mișcarea ne prelungește viața. Dar suprasolicitarea cronică distruge articulații, perturbă hormonii și epuizează organismul.
Proteina este esențială, mai ales după 45 de ani, când masa musculară începe să scadă accelerat. Dar nici ea nu poate compensa lipsa somnului, stresul cronic sau sedentarismul.
Chiar și suplimentele au locul lor. Uneori sunt necesare, uneori sunt indispensabile, dar nu sunt hrană şi nu pot înlocui fundația.

Cred că una dintre cele mai mari confuzii ale ultimilor ani este că am început să confundăm optimizarea cu sănătatea.
Sănătatea nu înseamnă să câștigi permanent lupta cu fiecare biomarker.
Poate că înseamnă să găsești acel echilibru incredibil de greu dintre prea puțin și prea mult.

Pentru că exact asta pare să facă natura de milioane de ani, nu funcționează bine în extreme, funcționează în echilibru.
Poate că nu avem nevoie de încă un supliment, de încă o aplicație care să ne spună cm am dormit. Poate că, uneori, avem nevoie doar să ieșim afară, să ne mișcăm, să ne bucurăm de natură, să mâncăm suficientă proteină şi să construim masă musculară, să dormim şi să respirăm puțin mai liniștiți.
Şi echilibru.

Bryan Johnson și-a încheiat postarea cu un sfat pe care cred că merită să ni-l amintim:
"Nu ignora un nivel scăzut al fierului. Nu îl accepta ca fiind în regulă. Încearcă să îl corectezi prin alimentație, suplimente sau alte metode recomandate de medic. Iar dacă nu se corectează, caută cauza. Un nivel scăzut al fierului poate fi semnalul unei probleme mult mai importante."

Diferența dintre poze, e că sunt făcute cu telefoane diferite, tot azi.
Ah, şi împrospătarea sprâncenelor.
Şi extensii de gene, by Lory. 🥹✨️

New fresh look 🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

✨ THE 45+ LAB ✨

Ce faci atunci când nu te mai recunoști pe tine însăți?

Dacă mă întrebai acum doi ani cine sunt, probabil că ți-aș fi răspuns fără să mă gândesc prea mult. Eram aceeași femeie pe care o cunoșteam de-o viață, cu defectele ei, cu anxietățile ei ocazionale, cu încăpățânarea ei, cu momentele ei de vulnerabilitate.
Mă recunoșteam în felul în care gândeam, în felul în care reacționam și în felul în care îmi trăiam viața.
Apoi, foarte din scurt, ceva s-a schimbat.
Nu mai eram eu!
Este foarte greu să explic senzația asta unei persoane care nu a trecut prin ea. Pentru mine era ca și cm cineva îmi pornise o alarmă undeva în creier și uitase complet să o mai oprească. Nu era o anxietate care venea și pleca, era o stare continuă de alertă.
Mintea mea găsea permanent motive de îngrijorare, dramatiza, iar vocea aceea interioară care până atunci mă ajutase să rezolv probleme devenise, dintr-odată, cel mai dur critic al meu, nu-mi dădea o secundă de linişte.
Mă biciuia fără oprire și mă convingea că ceva rău urmează să se întâmple.
Cel mai greu nu era faptul că mă simțeam rău, era că nu înțelegeam de ce.

Au urmat analize, consultații, am mers la un medic, apoi la încă unul. Apoi la încă unul.
Toți mi-au spus, în esență, același lucru: analizele sunt bune, nu aveți nimic îngrijorător. Doar că problema era că eu nu eram bine şi cred că multe femei cunosc senzația asta. Momentul ăla în care toate rezultatele spun că ești sănătoasă, iar tu simți, în fiecare zi, că organismul tău funcționează complet diferit, după reguli pe care nu le recunoști.

Pentru că bănuiam de mai mult timp că aș avea ADHD, dar nu fusesem niciodată evaluată, am decis să merg la psihiatru.
Pentru mine era the last resort.
Voiam doar să aflu dacă ADHD-ul pe care îl suspectam de ani de zile era real sau nu şi începuse să-mi afecteze cumva viața atât de serios.
Până se termina evaluarea, psihiatrul a decis să-mi prescrie un tratament antidepresiv ușor.
Privind în urmă, cred că a fost exact puntea de care aveam nevoie în momentul ăla. Nu mi-a rezolvat viața și nici nu m-a făcut să mă trezesc a doua zi complet schimbată, dar a redus suficient zgomotul din mintea mea încât să pot începe din nou să respir. Și, culmea, nici atunci nu știam ce mi se întâmplase cu adevărat.
Am aflat aproape întâmplător.
Primisem o carte despre ADHD la femei și citind-o, am ajuns la o informație care m-a lăsat în şoc. ADHD-ul se acutizează în perimenopauză, atunci când încep fluctuațiile hormonale. 😐

Țin minte perfect senzația pe care am avut-o. Parcă citeam despre mine.
Nu toate simptomele, dar suficient de multe încât să mă opresc din citit și să mă întreb pentru prima dată dacă nu cumva răspunsul pe care îl căutasem luni întregi fusese chiar acolo, într-o direcție în care nimeni nu mă trimisese până atunci.
Cartea nu mi-a pus un diagnostic și nici nu putea să facă asta, dar mi-a oferit prima explicație care avea sens.
Din momentul acela am început să citesc aproape obsesiv despre perimenopauză, despre hormoni, despre creier, despre estrogen, despre neurotransmițători și despre felul în care toate lucrurile astea sunt legate între ele. Și, cu cât citeam mai mult, cu atât înțelegeam mai clar că nu eram singură.

Foarte multe femei descriu aproape aceeași experiență.
Unele vorbesc despre anxietate instalată din senin, altele despre atacuri de panică, altele despre depresie. Altele spun doar:
„Parcă nu mai sunt eu.”
Asta este una dintre cele mai puțin discutate consecințe ale perimenopauzei, nu doar că încep să fluctueze hormonii, încep să se schimbe și felul în care creierul procesează stresul, somnul, emoțiile și amenințările. Estrogenul influențează sisteme extrem de importante implicate în reglarea serotoninei, dopaminei și GABA, iar atunci când acest echilibru începe să se schimbe, unele femei resimt schimbarea foarte profund.

Şi nu, nu e imaginație, nu e lipsă de voință, nici nu "ai înnebunit". Există o explicație biologică pentru multe dintre lucrurile pe care le simțim.
Asta nu înseamnă că toate femeile vor trece prin aceeași experiență și nici că fiecare episod de anxietate sau depresie este cauzat de perimenopauză. Înseamnă doar că această perioadă poate deveni, pentru unele dintre noi, momentul în care vulnerabilități existente ies la suprafață sau apar simptome complet noi și merită evaluate, nu ignorate.

Privind în urmă, îmi dau seama că nu a existat o singură soluție. Nu tratamentul, nu terapia hormonală pe care am început-o ulterior, nu sportul, nu lectura, nu una dintre ele, luată separat. A fost suma lor.
Dar dacă mă întreabă cineva care a fost motorul care m-a ținut în picioare, răspunsul meu este unul la care nu m-aș fi gândit niciodată înainte.
Curiozitatea. Curiozitatea de a înțelege ce mi se întâmplă. Curiozitatea de a nu accepta răspunsul „ești bine”, atunci când simțeam că nu sunt bine. Curiozitatea de a continua să caut explicații și soluții chiar și atunci când nu apăreau imediat.
Și, poate mai important decât orice, faptul că am refuzat să renunț la mine, nu pentru că sunt mai puternică decât alte femei sau pentru că am mai multă voință, ci pentru că nu aveam luxul de a mă opri.
Sunt o femeie singură, copilul meu depinde de mine, businessul meu depinde de mine, viața mea depinde de mine şi într-un fel ciudat, responsabilitatea asta m-a obligat să continui să caut chiar și în zilele în care simțeam că nu mai am energie pentru încă un medic, încă o carte sau încă o încercare.

Astăzi mă simt incomparabil mai bine decât atunci, dar nu sunt, în fiecare zi, exact femeia care eram înainte.
Încă am zile în care energia mea este mai jos decât mi-aș dori, zile în care trebuie să-mi amintesc că organismul meu încă trece printr-o perioadă de adaptare.
Diferența este că acum înțeleg ce se întâmplă, iar înțelegerea schimbă enorm felul în care trăiești o experiență.
Dacă există un lucru pe care mi-aș fi dorit să mi-l spună cineva atunci, este acesta:
Nu aștepta să te simți mai bine ca să începi să faci lucrurile care te pot ajuta să te simți mai bine.
Nu aștepta să apară motivația ca să ieși la plimbare.
Nu aștepta să dispară anxietatea ca să ceri ajutor.
Nu aștepta să ai din nou energie ca să începi să ai grijă de tine.

De foarte multe ori, organismul funcționează exact invers, acțiunea vine prima, energia începe să apară după.
Și dacă citești rândurile astea și ai impresia că descriu exact ceea ce trăiești tu acum, vreau să-ți spun un singur lucru.

Nu renunța să cauți.
Nu renunța după primul medic.
Nu renunța după primele analize.
Nu renunța dacă prima soluție nu funcționează.

De multe ori, cel mai important lucru pe care îl putem face pentru noi nu este să avem imediat toate răspunsurile, este să refuzăm să încetăm să le căutăm, pentru că, oricât de pierdută te-ai simți astăzi, există șanse foarte mari ca femeia care crezi că a dispărut să fie încă acolo.

Iar vestea bună este că biologia poate fi înțeleasă și, în cele multe cazuri, poate fi și ajutată. Trăim vremurile potrivite pentru asta. 🫶

✨ THE 45+ LAB ✨

Cred că aveam undeva între 9 și 11 ani când am fost foarte aproape să mă înec. Nu-mi amintesc exact vârsta, însă îmi amintesc perfect momentul şi senzația.
Eram băiețoaică și eram mai tot timpul printre băieți. Vara mergeam foarte des la scăldat, la gârlă, cm îi spuneam noi, un pârâu amărât, cu debit mic de apă unde băieții construiau în fiecare an un fel de mini-baraj din lemne, crengi, pietre și tot ce mai găseau prin zonă. Se forma un ochi de apă destul de adânc, unde băieții făceau sărituri.
Eu nu știam să înot și eram și mică de înălțime, dar îmi doream întotdeauna să fiu acolo unde erau și băieții. De regulă intram doar până la genunchi sau până la brâu și stăteam în partea în care apa era mică.

La un moment dat, unul dintre băieți, care probabil nici nu știa că eu nu știu să înot, m-a împins în apă.
Îmi amintesc cu multă claritate şi acum (probabil unul dintre cele mai clare momente din viața mea) senzația văzând cm mă scufund şi lumina soarelui care se vedea undeva foarte departe deasupra mea. Probabil că în realitate nu era deloc atât de departe, dar pentru copilul care eram atunci părea imposibil de ajuns la ea. Îmi amintesc frica, panica şi gândul clar, că voi muri.
Un vecin, de-o seamă cu mine, și-a dat seama că nu mai ies la suprafață, a sărit după mine și m-a scos la mal.
Mi-a salvat viața.
Ce este mai interesant însă, este ce s-a întâmplat după.
Ani de zile mi-a fost frică de apă. Nu doar de apă adâncă, ci de apă în general. Aveam senzația că mă sufoc dacă îmi venea apă pe față, inclusiv la duș aveam uneori senzația că rămân fără aer.
La mare nu intram niciodată mai departe de brâu și exista un prag foarte clar în mintea mea dincolo de care începea pericolul. În cadă nu suportam apa trecută de piept pentru că apărea imediat aceeași senzație de sufocare.
Corpul meu își amintea perfect ceva ce mintea mea nu mai analiza de foarte mult timp.

Am învățat să înot abia la 31 de ani, în Marmaris, după ce mătușa mea văzând că nu ştiu să înot, mi-a explicat că apa foarte sărată mă va ține la suprafață și că trebuie doar să am suficientă încredere cât să ridic puțin picioarele și să las apa să își facă treaba.
Și a avut dreptate.
A fost una dintre cele mai mari realizări din viața mea, să-mi înving o frică atât de veche, de care-mi era şi ruşine c-o am....
De atunci am învățat să înot suficient cât să mă bucur de vacanțe, am făcut chiar și scuba diving în Egipt și am făcut multe lucruri despre care ani întregi am fost convinsă că nu le voi putea face niciodată.

Și totuși, chiar și astăzi, după atâția ani, dacă sunt într-o apă suficient de adâncă încât să nu ating fundul sau dacă un val îmi vine pe față exact în momentul nepotrivit, corpul meu reacționează înainte să apuce logica să intervină.
În vacanța asta din Grecia am simțit nesiguranța şi frica de inec din nou.
Știam că pot înota, ştiam că distanța până la catamaran nu era mare, doar că, corpul meu știa altceva. Își amintea fix momentul ăla.
A fost nevoie doar ca locul în care am ancorat să fie mai departe de țărm, marea vizibil mai adâncă şi mai agitată, şi un val care mi-a izbit fața să mă sufoce şi să mă dezechilibreze, cât să am un atac de panică.
Și cred că exact asta este una dintre cele mai importante lecții despre traumă și despre sistemul nervos.
Trauma nu trăiește doar în amintiri.
Trauma trăiește şi se simte în corp.
Iar sistemul nervos nu face întotdeauna diferența între ceea ce se întâmplă acum și ceea ce s-a întâmplat cândva, dacă senzațiile seamănă suficient de mult între ele.
Poți să te trezești cu palpitații, cu senzația că nu ai aer, cu anxietate sau cu atacuri de panică fără să înțelegi de unde vin, iar uneori răspunsul este că organismul tău încearcă doar să te protejeze folosind informații foarte vechi.

Cu toate astea, cred că înotul este una dintre cele mai subestimate forme de terapie pe care le avem la dispoziție.
Nu doar pentru musculatură, articulații sau sistem cardiovascular, deși este extraordinar și pentru toate acestea, ci pentru sistemul nervos.
Imersiunea în apă, respirația ritmică, mișcările repetitive și presiunea uniformă a apei asupra corpului activează sistemul nervos parasimpatic, cel responsabil de starea de calm și siguranță. Nu întâmplător atât de mulți oameni descriu senzația de după înot ca fiind una apropiată de meditație.
Iar apa sărată are probabil ceva aproape magic pentru cei care se tem de apă, pentru că îți oferă literalmente experiența fizică a faptului că poți fi susținut.

Și cred că sunt mult mai multe femei decât ne imaginăm care nu știu să înoate sau care se tem de apă. A fost ciudat să văd că am experiența asta în comun cu clienta mea de ieri, discuția pornind din senin, ea neştiindu-mi intenția de a scrie despre subiectul ăsta.

Sunt curioasă câte dintre voi nu știu să înoate sau se tem de apă și de unde vine frica asta.
Ați avut vreodată un moment care v-a schimbat complet relația cu apa?

Când îți iubeşti mătusa atât de mult, încât îi faci cadou o pereche de sprâncene. 🥹🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x