L'Atelier No48

Clienta mea de astăzi locuiește de câțiva ani în Norvegia și, aparent, mă urmărește de și mai mulți. 😊
Își dorea de ceva timp să ajungă la mine, iar de data asta am reușit să ne sincronizăm la limită: astăzi, cu doar câteva ore înainte să plece spre aeroport, după o vacanță scurtă în România.
Și chiar mă bucur că am reușit, pentru că a fost una dintre clientele cu care am avut chimie din prima. Am povestit, am râs și timpul a trecut mult prea repede.
Sprâncenele aveau o micropigmentare mai veche, din fericire suficient de decolorată încât să putem lucra frumos peste ea. Am completat zonele în care lipseau fire, am ajustat forma și am încercat să aduc mai mult echilibru, fără să pierdem aspectul natural.

Alluré Brows — L’Atelier N°48 🤎

Nu pornesc niciodată de la ideea că există o formă de sprânceană care funcționează pentru toată lumea.
Sigur că există măsurători, proporții și niște repere clasice după care ne ghidăm atunci când construim o sprânceană, și le folosesc și eu. Dar nu le urmez orbește.

Pentru că fețele noastre nu sunt construite după riglă. Avem asimetrii, avem o sprânceană care poate sta puțin mai sus decât cealaltă, un os mai proeminent, o musculatură care lucrează diferit pe cele două părți, iar uneori ceea ce este „corect” matematic pur și simplu nu este ceea ce arată cel mai bine pe chipul respectiv.
De aceea, fiecare pereche de sprâncene o gândesc separat.
În cazul ei, sprâncenele erau deja drăguțe, dar destul de incomplete și aveau nevoie de mai multă structură și echilibru, dar nu voiam să-i desenez două sprâncene noi peste cele pe care le avea deja. Am preferat să lucrez cu ceea ce exista, să completez acolo unde lipsea, să ajustez forma acolo unde era nevoie și să încerc să echilibrez micile asimetrii fără să pierdem naturalețea.
Până la urmă, pentru mine asta este partea cea mai frumoasă a meseriei: nu să fac aceeași sprânceană de fiecare dată, ci să găsesc sprânceana potrivită pentru fiecare chip. 🤎

Alluré Brows — L’Atelier N°48

Ne-am cunoscut anul trecut, când i-am făcut prima dată sprâncenele, fără retuș. A revenit astăzi pentru o împrospătare. 🤍

Am zile întregi în care conduc fără să pun muzică în mașină. Nu știu când am început să fac asta, pentru că înainte aproape întotdeauna ascultam muzică, dar în ultima vreme îmi place foarte mult să conduc în liniște și să stau pur și simplu eu cu gândurile mele.
Zilele astea mă gândeam la ce îmi aduce mie, de fapt, liniște în viață. Nu fericire, nu entuziasm, nu sentimentul că toate lucrurile sunt exact așa cm mi-aș dori, pentru că nu sunt, ci liniștea aia cu care pui seara capul pe pernă și ești, în mare, bine cu tine.
Și cred că mie îmi aduce foarte multă liniște faptul că știu că sunt un om bun. Nu spun asta în sensul idealizat în care sunt bună cu toată lumea, iert orice, mă sacrific pentru oricine și sar să salvez pe toată lumea, pentru că nu sunt așa și nici nu cred că mi-aș mai dori să fiu. Dar știu despre mine că atunci când simt că cineva are cu adevărat nevoie de ajutor și pot să fac ceva, sunt acolo.
Şi mă străduiesc să nu fac rău. Cel puțin nu voit….

Îmi aduce liniște și faptul că știu că nu sunt omul lui „lasă că merge și așa”. Poate uneori mi-ar fi fost mai ușor să fiu, pentru că mi-aș fi consumat mult mai puțină energie de-a lungul vieții, dar nu știu să trăiesc așa. Când ceva nu merge, caut, citesc, întreb, încerc, mă răzgândesc, o iau de la capăt și caut o altă soluție, iar uneori mă enervez îngrozitor în tot procesul ăsta, dar foarte rar mă așez într-o situație care nu-mi face bine și spun „asta e, n-am ce să fac”.

Poate de asta am vorbit atât de mult anul trecut și despre perimenopauză. Acum îmi dau seama că foarte multe dintre lucrurile pe care le scriam atunci veneau din furie și din frică, pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmplă și nu eram deloc pregătită pentru etapa asta. Aveam senzația că îmbătrânesc înainte de momentul în care credeam eu că ar trebui să încep să îmbătrânesc…
Mi se părea nedrept că nimeni nu ne pregătește cu adevărat pentru schimbările astea și că ajungi, aproape dintr-odată, să nu mai înțelegi foarte bine ce se întâmplă cu corpul tău, cu stările tale, cu energia ta, cu felul în care te simți în propria piele și, dacă nu știi că toate lucrurile astea pot avea legătură între ele, e foarte ușor să începi să crezi că ceva este pur și simplu în neregulă cu tine.

Mie mi-a trebuit foarte multă informație, foarte multă răbdare și, mai ales, a trebuit să învăț să înțeleg procesul ăsta, în loc să mă lupt în permanență cu el și să vreau să rezolv totul imediat.
Inclusiv terapia hormonală, în cazul meu, a avut nevoie de mult mai mult timp decât mă așteptam. Auzisem atât de multe femei spunând că după o săptămână sau două s-au simțit din nou ele, încât probabil mă așteptam ca și la mine să se întâmple la fel, numai că nu s-a întâmplat. Mie mi-au trebuit câteva luni, ajustări, răbdare și multe momente în care m-am întrebat dacă fac ceea ce trebuie, până când lucrurile au început, încet, să se așeze.
Și cred că tocmai pentru femeia care este acum în locul în care eram eu anul trecut am vrut să mai scriu o dată despre asta, pentru cea care caută de luni de zile răspunsuri, care încearcă lucruri, citește, merge la medici, schimbă câte ceva, speră că de data asta va fi mai bine și apoi se descurajează când nu se întâmplă suficient de repede.

Cred că unul dintre cele mai importante lucruri este să nu renunți la a căuta ce funcționează pentru tine, dar în același timp să nu transformi căutarea asta într-o stare permanentă de disperare, pentru că există răspunsuri și există soluții, chiar dacă nu vor arăta la fel pentru toate femeile. Pentru unele poate fi terapia hormonală, pentru altele poate nu, pentru unele lucrurile se reglează repede, pentru altele durează luni și presupun mai multe schimbări făcute în paralel, însă faptul că acum îți este greu nu înseamnă că așa te vei simți pentru tot restul vieții.
Și mă bucur foarte mult că anul trecut am vorbit atât de deschis despre toate astea, chiar dacă uneori am făcut-o din furie, pentru că, deși nu sunt o persoană publică, sunt totuși câteva mii de femei care mă urmăresc aici și multe dintre noi suntem în aceeași zonă de vârstă. Dacă din toate discuțiile astea măcar o femeie a reușit să înțeleagă puțin mai repede ce i se întâmplă, să se înțeleagă mai bine pe ea însăși sau pur și simplu să simtă că nu este singura care trece prin asta, atunci pentru mine a meritat.
Și cine știe, poate printre oamenii care au citit a fost și vreun soț care a ajuns întâmplător la una dintre postările mele și a recunoscut acolo niște stări ale femeii de lângă el pe care până atunci nu reușea să le înțeleagă. Și dacă s-a întâmplat măcar o dată și asta, cu atât mai bine.

Nu toate femeile își doresc sprâncene perfecte, foarte definite sau un efect de machiaj. Uneori, își doresc pur și simplu puțin mai multă simetrie.
Cam așa a fost și cazul clientei mele de astăzi. O fată tare drăguță, cu sprâncene naturale, dar destul de asimetrice și cu multe goluri, care își dorea să le aducem puțin mai aproape una de cealaltă ca formă.
Și pentru că nu obișnuiește să se machieze, era important ca rezultatul să fie cât mai natural, fără contururi dure și fără să-i schimbăm expresia feței.
Am ales tehnica Alluré Brows, cu care am completat golurile, am echilibrat forma și am păstrat cât mai mult din aspectul sprâncenelor ei naturale.
Exact genul de transformare care nu trebuie să sară în ochi ca să facă diferența. 🤎

Alluré Brows by L’Atelier N°48

De regulă, înainte de programarea propriu-zisă, există un mic pre-consult în care cer și fotografii. Mă ajută să înțeleg ce există deja pe piele și, mai ales în cazul lucrărilor anterioare, să știu la ce să mă aștept.
Doar că fotografiile nu spun întotdeauna toată povestea, iar astăzi a fost unul dintre cazurile în care realitatea arăta puțin diferit.
Pigmentul rămas de la micropigmentarea anterioară nu era foarte intens și, din punctul acesta de vedere, aveam o bază cu care puteam lucra, asta văzusem și în poze, când am dat ok-ul că lucrăm peste. Problema era mai degrabă forma și execuția.
Sprâncenele erau foarte subțiri pentru fizionomia ei, asimetrice și destul de grafice. În plus, începeau prea aproape una de cealaltă, iar pe un chip cu pomeți proeminenți, frunte înaltă și ochi mari și expresivi, sprâncenele anterioare accentuau unghiurile feței și îi dădeau o expresie mai rigidă.
O sprânceană bine construită ar trebui să facă exact opusul: să echilibreze trăsăturile, să le îndulcească și să aducă armonie întregului chip.
Așa că astăzi am schimbat puțin planul inițial. Am făcut laser în zona dintre sprâncene, acolo unde aveam nevoie să câștigăm spațiu, iar apoi am reconstruit forma prin tehnica Allurè, aducând sprâncenele la o grosime, poziție și proporție mult mai potrivite pentru fizionomia ei.
Și cred că diferența cea mai frumoasă nu este că acum „are sprâncene mai groase”. Este că, atunci când te uiți la ea, sprâncenele nu mai ascut chipul. Îl echilibrează. 🤍