Psihoterapeut Corina Cerchez

Septembrie are felul lui de a intra în viața noastră cu agenda deja deschisă.

Parcă nici nu apucăm bine să strângem nisipul rămas prin genți, că încep să reapară lucrurile lăsate pentru „după vacanță”.

Mailuri. Întâlniri. Drumuri. Liste. Planuri.

Și, undeva în fundal, acel gând atât de cunoscut:

"Gata. Trebuie să reintru în ritm."

Numai că poate nu trebuie să ne întoarcem dintr-odată.

Poate că trecerea dintre vară și toamnă nu are nevoie de o apăsare bruscă pe accelerație, ci de puțin timp în care să ne regăsim pasul.

Pentru că nu schimbăm un ritm cu altul peste noapte.

Zilele mai largi, diminețile fără grabă, serile lungi, timpul petrecut afară lasă ceva în noi. Iar când programul începe din nou să se strângă, avem nevoie de puțin spațiu ca să ne așezăm înapoi în viața noastră.

Nu este lene.
Nu este lipsă de disciplină.

Este tranziție.

Și poate că, înainte să ne întrebăm ce mai avem de făcut, ar merita să ne întrebăm și "cum vrem să trăim în timp ce facem toate acele lucruri".

Ce ne-a făcut bine în lunile acestea și am vrea să păstrăm?

Poate cafeaua băută mai încet.
Poate mersul pe jos fără să fie neapărat „pentru ceva”.
Poate timpul petrecut afară.
Poate conversațiile care nu se termină pentru că începe următoarea întâlnire.
Poate câteva ore în care nu avem nimic de demonstrat.

Ar fi păcat să credem că toate acestea trebuie predate la ușa lui septembrie, ca niște lucruri bune doar pentru vacanță.

Și poate că nici începutul de toamnă nu are nevoie de planuri mari.

Uneori, o zi petrecută în afara ritmului obișnuit — în natură, în mișcare, în conversație și în apropierea celorlalți — poate face trecerea mai blândă.

Nu pentru a mai fura o zi de vară.

Ci pentru a ne aminti că și în lunile care vin putem lăsa loc pentru lucrurile care ne fac bine.

Poate că întoarcerea nu înseamnă să revenim exact la felul în care trăiam înainte.

Poate înseamnă să luăm cu noi ceva din omul care am fost în zilele în care am respirat puțin mai larg.

Așa că, în loc de „Cum fac mai multe?”, începutul acesta de septembrie ar putea veni cu o întrebare ceva mai blândă:

Ce ritm vreau să păstrez pentru mine?

Iar pentru prima zi de toamnă, vă las și vouă întrebarea care rămâne:

Ce ați vrea să nu pierdeți odată cu vara?

Arhitectura invizibilă a încrederii

Încrederea este, poate, primul cerc de siguranță pe care îl cunoaștem. Se desenează în jurul nostru cu mult înainte să îi putem spune pe nume.

Îl simțim în mâna unui adult pe care o strângem când traversăm strada. În vocea care spune „Sunt aici” și chiar rămâne. În promisiunea mică — „vin să te iau” — care se împlinește la ora spusă.

În interiorul acestui cerc învățăm că ne putem îndepărta pentru a descoperi lumea și că avem unde să ne întoarcem atunci când ne speriem. Cineva ne va vedea. Cineva ne va primi. Cineva ne va ajuta să ne liniștim.

Cu timpul, cercul siguranței devine temelia unei case interioare. Adevărul, consecvența și grija îi ridică, încet, pereții. Începem să credem că putem deschide ușa către ceilalți fără să ne pierdem pe noi.

Apoi creștem și dăm altora câte o cheie. Încredințăm un secret, o frică, un vis. Spunem „mi-e dor”, „am nevoie de tine”, „nu știu”. Iar celălalt poate păși atent sau poate trânti o ușă.

Uneori, încrederea nu se pierde într-o singură zi. Se fisurează încet, printr-o promisiune încălcată, o absență repetată, un adevăr spus pe jumătate. La un moment dat, ne trezim mergând prin relație ca printr-o casă întunecată, pipăind pereții și ascultând fiecare zgomot.

Pentru a repara o asemenea casă, nu este suficient să spui: „Poți avea din nou încredere în mine.” E nevoie să te întorci la fisură. Să o vezi. Să o numești. Să rămâi aproape atunci când celălalt încă se teme. Să așezi, zi după zi, gesturi care țin.

Și mai există o casă: încrederea în noi. O reconstruim când ne ascultăm neliniștea, când respectăm un „nu”, când nu ne mai abandonăm doar pentru a nu pierde pe cineva.

Încrederea nu ne promite că nu vom cădea. Ne amintește că vom ști unde să căutăm o mână. Și că, uneori, una dintre mâinile care ne ridică poate fi chiar a noastră.

Tu în jurul cui ai simțit, pentru prima dată, cercul siguranței? Unde s-a rupt? Și ce gest mic l-ar putea reface astăzi?

Am auzit de multe ori, în cabinet și în afara lui, aceeași promisiune spusă cu hotărâre, dar și cu puțină teamă:

„Data viitoare nu mai aleg un om ca el.”

În spatele acestor cuvinte sunt, de obicei, multe seri de așteptare, întrebări rămase fără răspuns și oboseala de a fi iubit pe jumătate. Omul știe foarte bine ce nu mai vrea. Ar putea descrie fiecare semn, fiecare retragere, fiecare promisiune care nu a devenit niciodată faptă.

Și totuși, după un timp, se trezește într-o poveste care începe să semene cu cea din care a plecat.

Poate celălalt are alt chip, alt fel de a vorbi, altă viață. Dar, încet, unul începe din nou să se retragă, iar celălalt să aștepte. Unul lasă lucrurile neclare, iar celălalt încearcă să citească printre rânduri.

Nu cred că ne căutăm suferința și nici că atragem, printr-o forță misterioasă, aceiași oameni.

Cred însă că fiecare dintre noi poartă înăuntru un fel de busolă afectivă. Iar busola aceasta nu arată întotdeauna spre ceea ce ne face bine. Uneori arată spre ceea ce cunoaștem.

Dacă iubirea a venit cândva amestecată cu nesiguranță, apropierea și retragerea pot trezi o emoție puternică. Așteptarea poate semăna cu dorul. Neliniștea poate fi confundată cu pasiunea. Iar revenirea celuilalt poate aduce acea ușurare pe care ajungem să o numim iubire.

O relație sigură are, uneori, un început mai puțin spectaculos. Nu ne ține în alertă și nu ne obligă să ghicim ce loc avem în viața celuilalt. La început, liniștea ei poate părea străină unui corp obișnuit cu furtuna.

Apoi, treptat, observăm că putem dormi. Putem vorbi. Putem rămâne noi înșine, fără să muncim neîncetat pentru a fi aleși.

Poate că schimbarea începe atunci când busola noastră învață o direcție nouă.

Iar iubirea nu mai este omul pe care îl așteptăm să se întoarcă.

Este omul lângă care nu mai trebuie să așteptăm.

Invită bucuria în viața ta

Duminică dimineața, casa se trezește încet.

Lumina ajunge până la marginea mesei, cafeaua își răspândește mirosul prin cameră, iar pentru câteva clipe nu se cere nimic de la tine. Nu trebuie să rezolvi, să demonstrezi sau să porți pe umeri lumea celor din jur.

Și poate că tocmai acolo apare bucuria.

Nu face zgomot și nu vine întotdeauna însoțită de un motiv important. Uneori este doar sentimentul că, pentru o clipă, îți este bine. Că respiri mai ușor. Că ai lăsat jos o povară care poate nici nu era a ta.

Dar chiar și atunci, putem deveni suspicioși.

Ne întrebăm cât va dura, dacă avem voie să ne bucurăm sau ce va urma după această liniște. Când am stat mult timp alături de grijă, bucuria poate părea un musafir neașteptat. Unul căruia nu știm dacă să-i deschidem larg ușa sau să-i spunem că nu este momentul potrivit.

Poate că nu va exista niciodată un moment perfect. Vor mai fi lucruri neterminate, doruri, întrebări și zile grele. Bucuria nu așteaptă ca viața să se așeze în ordine. Vine și se așază lângă tot ceea ce există deja.

Invit-o în viața ta.

Fă-i loc la masa acestei dimineți. Nu-i cere să se justifice și nici să-ți promită că va rămâne. Las-o să te încălzească atât cât poate.

Bucuria nu are nevoie să dureze pentru totdeauna ca să fie adevărată. Uneori, o clipă trăită cu inima deschisă poate lumina o zi întreagă.

Tu îi deschizi astăzi ușa?

Cred că vara se pregătește să plece, iar eu simt că nu am stat destul cu ea.

Mai am nevoie de câteva zile la mare. De dimineți începute devreme, pe plajă, când soarele abia se ridică și totul pare încă posibil. De apusurile acelea în care rămân privind cerul, deși îmi spun de câteva ori că ar trebui să plec.

Mi-e dor să intru în apă și să uit să mai ies. Să stau cu picioarele în valuri, să simt sarea pe piele și să-mi las părul să facă ce vrea el. La mare, oricum, orice încercare de coafură este doar o intenție frumoasă.

Mi-e dor de plimbările lungi pe mal, fără grabă și fără o destinație anume. De liniștea pe care o simt în mine când marea nu este deloc liniștită.

Și de nisip mi-e dor. Deși știu că, odată invitat, se mută cu mine în geantă, în mașină și apoi prin casă, fără niciun gând să se mai întoarcă de unde a venit.

Nu am făcut niciun plan. Doar mă gândesc că aș mai pleca o dată, înainte ca vara să-și strângă toate lucrurile.

Poate că unele plecări nu încep cu un bagaj.

Încep cu un dor.

Casa vieții noastre nu arată la fel în fiecare zi.

Uneori are ferestre larg deschise, perdele mișcate de vânt și camere în care intră multă lumină. Se aud voci dragi, râsete, pași grăbiți și uși care se deschid fără teamă.

Alteori, casa devine prea tăcută. Tragem draperiile, închidem câteva camere și locuim doar într-un colț al ei. Unele lucruri rămân acolo unde le-am lăsat cu ani în urmă, iar peste visele amânate începe să se așeze praful.

Casa poate avea mai multe etaje, scări pe care le urcăm în fugă și holuri prin care trecem zilnic fără să ne mai uităm la tablourile de pe pereți. Poate fi colorată, caldă și vie sau poate păstra nuanțele pe care le-au ales pentru noi cei care au locuit acolo înainte.

În fiecare cameră trăiește o parte din noi.

Într-una se află cariera, cu biroul plin, agenda deschisă și satisfacția lucrurilor construite prin propriile puteri.

În alta locuiește familia de origine, printre fotografii vechi, reguli nescrise și obiecte pe care le-am moștenit fără să știm întotdeauna dacă vrem să le păstrăm.

Camera cuplului are două locuri. Uneori sunt apropiate, alteori între ele s-au strâns tăceri, oboseală și cuvinte lăsate pentru altădată.

Camera în care suntem părinți este plină de viață, de griji, de bucurii și de lucruri mici care cer să fie văzute chiar atunci.

În camera prieteniei sunt scaune trase aproape și oameni lângă care putem râde, plânge sau tăcea fără să ne justificăm.

Iar undeva există și o cameră care poartă doar numele nostru. Poate are o carte începută, o muzică uitată, o fotografie dragă, un vis sau un fotoliu lângă fereastră în care nu ne-am mai așezat de mult.

Trecem dintr-o cameră în alta, schimbând rolurile aproape fără să observăm. În unele ne simțim împliniți și ne place ceea ce am construit. În altele ne-am oprit, ne-am rătăcit sau nu mai știm cm să mutăm lucrurile pentru a ne fi din nou bine.

Uneori locuim cel mai mult în camera în care suntem apreciați, competenți sau necesari. Alteori rămânem acolo unde ne este familiar, chiar dacă nu ne mai este cu adevărat bine.

Poate că astăzi merită să faci, în gând, o plimbare prin casa vieții tale.

Deschide pe rând ușile și privește fără grabă: unde este lumină, unde s-a făcut frig, unde te simți împlinit și în ce cameră ai rămas doar pentru că îi cunoști fiecare colț.

Nu trebuie să muți acum mobilierul și nici să repari toată casa. Doar să observi cm trăiești în ea.

Tu în ce cameră locuiești cel mai mult?

Cum arată ea?

Dar sufletul tău unde își dorește să stea?

Din când în când, simt nevoia să fac ordine nu în sertare, ci în lucrurile rămase pe jumătate.

Documente începute. Mesaje la care mi-am propus să răspund. Fișiere cu nume optimiste precum „final”, „final nou” și, desigur, „final bun”. Taskuri mutate atât de des de pe o zi pe alta, încât aproape că și-au făcut propriul calendar.

Toate acestea rămân undeva în fundal. Nu fac zgomot, dar ocupă loc.

Când simt că s-au adunat prea multe, nu încerc să le rezolv pe toate. Aleg unul, îl deschid și mă întreb dacă mai are sens.

Unele lucruri au nevoie să fie încheiate. Altele, continuate. Iar câteva pot fi șterse fără nicio dramă. Poate doar cu o mică mirare că au rămas atât de mult timp acolo.

Îmi face bine acest fel de ordine. Nu pentru că, la final, totul este gata, ci pentru că știu mai clar ce rămâne, ce pleacă și ce poate aștepta.

Uneori, starea de bine vine și din închiderea câtorva ferestre rămase deschise. Pe ecran și în noi.

Tu cm îți creezi starea de bine?

Lasă o inimă dacă și pe tine te ajută o astfel de rutină. ❤️

Îmi place să pictez.

Uneori aleg o culoare fără să știu de ce tocmai pe aceea. O așez pe pânză, fac câțiva pași înapoi și o privesc. La un moment dat vine acel „Aha!”: culoarea spusese deja ceva pentru care eu încă nu găsisem cuvintele.

Cu hainele este altfel.

Dimineața deschid dulapul și aleg culorile cu care vreau să ies în zi. Uneori mă îmbrac așa cm mă simt. Alteori, în starea în care aș vrea să ajung. Aleg albastru și iau puțin din mare cu mine prin oraș. Sau roșu, ca să-mi pună muzică în pași. Iar în unele dimineți îmi trebuie doar un strop de lumină.

Poate ai și tu o haină spre care întinzi mâna fără ezitare. Nu știi exact de ce, dar simți că, în ziua aceea, te-a ales puțin și ea pe tine.

Apoi ieșim cu toții din case și, fără șevalet și fără ramă, lumea devine o mare pictură în mișcare. Unele culori trec grăbite, altele se opresc la cafea, iar câteva întorc capete. Noi le purtăm, dar și ele poartă ceva din noi.

Îmi place să privesc lumea așa: ca pe o pictură vie, mereu alta. Să observ oamenii, culorile lor și felul în care le poartă. Nu caut neapărat să-i descifrez. Îmi place să-i întâlnesc și prin culorile lor.

Poate pentru că viața mi-a plăcut întotdeauna mai mult când are culoare.

Tu cu ce culoare ai ieșit astăzi în lume?

Pentru câteva clipe, mesajul „Comanda a fost plasată” poate aduce o ușurare reală. Așteptarea coletului ocupă mintea, iar neliniștea pare să se retragă.

Apoi, bucuria se stinge. Rămân obiectele, poate vinovăția — și aceeași stare interioară care a cerut să fie liniștită.

Dependența de shopping nu vorbește doar despre cumpărături și nici despre lipsa voinței. Uneori, cumpărarea devine o modalitate de reglare emoțională: încercarea de a acoperi singurătatea, anxietatea, golul sau nevoia de alinare.

Schimbarea poate începe în clipa dintre impuls și gest, printr-o întrebare simplă:

„Ce simt acum și ce sper să primesc, de fapt, odată cu acest obiect?”

Am scris despre ceea ce se poate ascunde în spatele cumpărăturilor compulsive, în noul articol publicat pe Magic FM. Articolul complet in primul comentariu.

Când iubirea nu te lasă să pleci

Îți pui haina, îți cauți cheile și, chiar înainte să deschizi ușa, auzi în spatele tău un oftat.

— Iar pleci?
— Cu cine te întâlnești?
— Bine, du-te… eu mă descurc singur.

Nu ți se spune să rămâi. Și totuși, mâna se oprește pentru o clipă pe clanță, iar bucuria plecării capătă gust de vinovăție.

În unele familii, ușa este deschisă, dar copilul rămâne legat de casă printr-un fir nevăzut. De fiecare dată când se îndepărtează, simte că trage după el inima părintelui.

Poate vrea să plece la facultate în alt oraș, dar alege una mai aproape. Poate se îndrăgostește, dar își ascunde fericirea ca să nu rănească. Poate primește o oportunitate importantă și primul gând nu este „Ce îmi doresc eu?”, ci „Ce se va întâmpla cu mama sau cu tata dacă accept?”

Nu este întotdeauna lipsă de iubire. Uneori este o iubire speriată, care strânge prea tare. O mână care vrea să protejeze, dar uită că, pentru a lăsa copilul să crească, trebuie să se și deschidă.

Copilul învață astfel să plece fără să plece cu adevărat. Își construiește o viață, dar păstrează permanent o cameră interioară în care părintele așteaptă, fragil și singur. Orice pas spre libertate trece mai întâi prin acea cameră și cere voie.

Mai târziu, adultul poate spune:

„Nu pot să iau o decizie până nu mă sfătuiesc cu ai mei.”
„Mă simt vinovat dacă plec în vacanță și mama rămâne singură.”
„Partenerul meu s-a supărat că vorbesc zilnic cu părinții despre tot ce se întâmplă între noi.”

Desprinderea nu înseamnă să trântești ușa, să rupi legătura sau să îți transformi părintele într-un vinovat. Poate începe cu o întrebare spusă foarte încet:

Dacă nu mi-ar fi teamă că rănesc pe cineva, ce aș alege pentru mine?

Apoi, puțin câte puțin, înveți să deosebești iubirea de datorie, apropierea de captivitate și grija de responsabilitatea pentru viața emoțională a celuilalt.

Poți pleca fără să abandonezi.
Poți iubi și de la distanță.
Poți deveni diferit fără să distrugi legătura.

Poate că iubirea matură nu este mâna care te ține strâns ca să nu te piardă. Este mâna care îți îndreaptă gulerul înainte de plecare, îți pune în buzunar ceva bun pentru drum și, chiar dacă îi este dor, găsește puterea să spună:

— Du-te. Viața ta te așteaptă. Eu voi fi aici, fără să îți cer să rămâi mic pentru mine. 🤍