Alina Harabagiu

A fost o vreme când parcă am trăit altă viață. O vreme când dormeam doar 2-3 ore, supraviețuiam cu Snickers, Red Bull și țigări. Aveam 20 kg mai puțin și făceam toate astea când peste 50% dintre clientele mele ori mergeau la gradi ori erau clasa întâi 🤣.

A fost o vreme când am condus pentru prima oară un Beatle decapotabil și așa de bine m-am descurcat încât am stricat pariurile tuturor bărbaților din echipa de filmare 🤣.

Și după ce le-am stricat pariul actorul cu motorul “m-a fǎcut o tură” cu Chopper-ul lui și am înțeles de ce le place atât de mult să conducă așa ceva 🤍.

A fost o vreme când unele străzi din București s-au închis cu totul sǎ se filmeze această reclamă și a fost o vreme când stăteam pe scări la nou deschisul Liberty Mall, sorbeam dintr-un pahar din plastic cu apă fierbinte și pliculeț de 3 în 1, și mă priveam pe mine… mare mare mare, pe cea mai mare pancartă publicitară… și aveam emoții și eram tare mândra de mine.

Nu-mi aduc aminte să fi câștigat mare lucru din faptul ca am apărut intr-o reclama difuzată peste tot și o campanie din care au rezultat milioane de bandane cu ochișori 🙂 … mulțumesc Madalina ca mi-ai făcut una cadou 💜. Dar imi aduc aminte de mama ce fericită era, atât de fericită încât și acum … în curând se fac 20 de ani de atunci, are un flyer promoțional cu mine pe el 🤣. ..lipit pe frigider.

Ce să zic, de câte ori deschid frigiderul la Tecuci îl închid naibii la loc când văd cat de slabă eram atunci și de faină și de ușoară… Acum bănuiesc cǎ şi aceste şunci au o însemnătate mai mare decât cǎ îmi plac dulciurile 🤣.

A fost o vreme când nu îmi pasa decât sǎ fiu foarte bună în ceea ce fac și sǎ îmi fac echipa de filmare mândra, deși nu aveam deloc experiență ca și costumier… dar am intrat imediat în pielea unuia și părea ca fac asta dintotdeauna.

Dupǎ ce vraja zilei s-a terminat, mi-am schimbat hăinuțele, am ajutat colegii cu ce a fost necesar și m-am urcat în TICO meu , mașină de la job 🥴… vreau doar să vă imaginați …180 cm într-un TICO. Atât! Vis

Dacă ați citit până aici… poftim cadou linkul ( în primul comentariu) care ÎNCĂ mai ține reclamă vie 💙

„În ce zile nu îl aduci pe Pedro, ca să vin atunci?”. De când îl am pe Pedro, 2 persoane m-au întrebat asta. Da… pe bune:).

…Așadar, aparent trebuie să facem și programul lui Pedro, în funcție de cine se simte confortabil cu existența lui. 😂

Hai să lămurim ceva.

Înțeleg că unii oameni nu iubesc animalele.
Înțeleg fricile, traumele, experiențele neplăcute și faptul că pentru unii oameni un câine nu înseamnă „vai, ce drăguț!”, ci „DOAMNE, IA-L DE AICI!”.

Și respect asta.

Dar, cu tot respectul pentru traumele fiecăruia… not my animals, not my circus.

Pedro nu este un musafir pe care îl invit doar când avem loc în agendă pentru el.
Nu este un coleg pe care îl trimit în concediu ca să fie toată lumea mulțumită.
Și nici nu voi începe să-mi organizez viața în funcție de cine se strâmbă când îl vede. 😂

Pedro este familia mea.
Și da, va fi cu mine în zilele în care EU vreau să fie cu mine.

Pentru că aici e partea simpatică:

Voi puteți oricând să găsiți pe altcineva care să vă penseze sprâncenele.
Eu nu pot să găsesc alt Pedro.

Așa că dacă prezența unui teckel de 6 kilograme care nu face nimic altceva decât să miroasă, să doarmă și să creadă că toată lumea îl iubește este un dealbreaker…

E absolut în regulă. ❤️

Fiecare are libertatea de a alege unde merge.
Eu am ales deja cu cine merg.

Și îl cheamă Pedro.

P.S. Pedro nu știe că există oameni care nu-l plac. El este convins că toți oamenii au venit la salon special pentru el.

Până una alta… poate vǎ mai îndrăgostiți de el 🥰

https://www.instagram.com/el_don_pedro

Adolescentele colorate sunt ca niște mici comete care intră în studio-ul meu: luminoase, curioase, cu emoții mari și părul în nuanțe pe care eu nu le aveam nici măcar în imaginație la vârsta lor.Și totuși… mă aleg pe mine.

Pe mine, care nu mai sunt demult în „liga lor de vârstă”, dar care încă știu să transform primul pensat într-un moment frumos, blând și zero-traume.

Asta e magia trendului pe care l-am creat fără să-mi dau seama:
„Primul Pensat” — un mic ritual de încredere, un debut în lumea sprâncenelor făcute cu grijă, nu cu frică.Și mă bucur enorm pentru fiecare fată care vine la mine cu emoții, cu culoare, cu vibe-ul ei unic… Mulțumesc, fetelor.

Pentru că mă alegeți.
Pentru că mă lăsați să fiu parte din începuturile voastre.
Pentru că, indiferent de vârstă, frumusețea și încrederea nu au generație - doar inimă. 🤍

Drumul meu 🤍

Nu, n-am visat niciodată că o să fac sprâncene.

Dacă mă întrebai acum 20 de ani unde mă văd, ți-aș fi răspuns fără să clipesc: la Facultatea de Arte din Cluj.

N-am mai ajuns. Mi s-a spus că artiștii mor de foame.

Așa că am ales varianta “sigură” și am terminat Marketingul la București.

Primul meu job a fost într-o agenție de film și publicitate. Doi englezi și un canadian mi-au oferit șansa să intru într-o lume incredibil de creativă. Eu făceam cafeaua, plăteam salariile și îi priveam fascinată pe oamenii care transformau ideile în reclame și filme.

După doi ani am ajuns la Carter Films.

Costumier.

Acolo m-am îndrăgostit iremediabil de viața din spatele camerelor de filmat. Pentru mine era magie. Plecam pe platou la 4-5 dimineața și nu știam niciodată când mă întorc acasă. Era obositor, haotic și absolut minunat.

Doar că, la un moment dat, am realizat că nu era un ritm în care puteam construi o familie.

Așa că am plecat.

Am devenit Visual Merchandiser la Reserved. Era din nou ceva creativ și îmi plăcea. După un an și ceva am trecut la Esprit, unde, surpriză… au descoperit că mă pricep și la marketing și m-au mutat într-un birou.

Pentru mine a fost o pedeapsă. 😂

Nu puteam sta locului. Fugeam prin magazine să aranjez vitrine sau să pun alarme la haine, iar colegii mă căutau prin tot mall-ul. Cred că n-am fost făcută niciodată pentru un birou.

Între timp am rămas însărcinată cu prima mea fetiță, iar mai târziu a venit și cea de-a doua.

Și, sincer…

după al doilea copil nu mai știam cine sunt.

Aveam impresia că mă pierdusem undeva pe drum.

În perioada aceea pictam pânze. Speram că voi reuși să le vând și să câștig și eu ceva din ceea ce iubeam cel mai mult: arta.

N-a mers. 😅

Într-o zi, soțul meu mi-a spus râzând:

„Dacă tot îți place să pictezi, de ce nu pictezi pe fețe? Poate de data asta mai iei și bani.”

Și, culmea… avea dreptate.

M-am înscris la cursuri de make-up și, luni întregi, aproape în fiecare seară, între 18:00 și 22:00, am învățat machiaj de fotografie, machiaj de film, efecte speciale, prezentări de modă…

Pentru mine era paradis.

Apoi am început să machiez.

Și ceva nu era în regulă.

Toate machiajele mele aveau aceeași problemă: sprâncenele. Le făceam groase, închise la culoare și foarte dure. Eu credeam că machiajul este problema. De fapt, erau sprâncenele.

În timp ce căutam o direcție, am văzut un anunț de la BrowBar. Căutau make-up artist.

Mi-am spus:

„Perfect! Mă angajez acolo și poate aflu și eu cm se fac, de fapt, sprâncenele.”

M-au acceptat.

Dar cu o condiție.

Să învăț și design de sprâncene.

Nu eram deloc încântată. Aveam peste 35 de ani și eram convinsă că nu mai pot învăța o meserie nouă.

Le spuneam mereu:

„Nu poți învăța un urs bătrân trucuri noi.”

N-au vrut să mă creadă.

În prima lună am epilat kiwi între genunchi ca să învăț tehnica cu ața. 😂

În a doua lună mi-au dat voie să lucrez pe oameni.

Și din momentul acela…

Game on.

Am devenit obsedată să fiu mai bună decât fusesem cu o zi înainte. Eram în competiție doar cu mine. Sigur, colegele aveau cu aproape 15 ani mai puțin decât mine și învățau mult mai repede, dar eu aveam ceva ce nu poți cumpăra: răbdare și încăpățânare.

Și, privind în urmă, îmi dau seama că niciun drum n-a fost întâmplător.

Marketingul m-a învățat să comunic.

Filmul m-a învățat lumina și atenția la detalii.

Moda m-a învățat proporțiile.

Pictura m-a învățat culoarea.

Iar toate astea s-au întâlnit, în mod ciudat, într-o pereche de sprâncene.

Astăzi nu simt că „fac sprâncene”.

Simt că redau încrederea unei femei în propria imagine.

Iar momentul în care o clientă se privește în oglindă, zâmbește și spune: „Parcă sunt tot eu… doar mai frumoasă.”…

…îmi amintește că, de fapt, n-am renunțat niciodată la visul meu de a fi artist.

Doar că pânza mea s-a schimbat. 🤍

Astăzi vreau să v-o prezint pe fata mea de dantelă. 🤍

A venit la mine pentru primul ei pensat. Cu emoții, cu ochii mari și cu acel zâmbet sincer care îți luminează ziua.

Îi spun „fata mea de dantelă” pentru că are o frumusețe atât de delicată, încât pare desenată cu migală, fir cu fir.

La primul pensat nu este despre schimbare. Este despre grijă, răbdare și despre a pune în valoare ceea ce există deja. Despre a respecta trăsăturile unui chip care încă își scrie povestea.

Astăzi n-am conturat doar niște sprâncene. Am avut privilegiul să fac parte dintr-o amintire. Iar asta înseamnă mai mult decât orice rezultat “before & after”.

Sper ca, de fiecare dată când se va privi în oglindă, să vadă ceea ce am văzut și eu astăzi: o frumusețe autentică, delicată și absolut suficientă.

Unele chipuri nu au nevoie să fie schimbate. Au nevoie doar să fie privite cu atenție. Iar fata mea de dantelă este unul dintre ele. 🤍

Dragile mele,

Demult nu v-am mai arătat din schimbările făcute de mine.❤️ Tot mai greu îmi aduc aminte să fac și câte o poză la frumoasele transformări… Cred că am nevoie de un asistent. (P.S. Dacă e înalt, cu masă musculară și un zâmbet de milioane, dați un PM …nu mă supăr. În fine, în fine… 😂)

Revenind la poze…

Vreau să vă mai arăt câteva dintre transformările create în micuțul meu studio, locul în care nu desenez sprâncene perfecte, ci pun în valoare frumusețea fiecăreia dintre voi.

De fiecare dată când vă văd zâmbind în oglindă, îmi amintesc că munca mea nu este doar despre sprâncene. Este despre acel strop de încredere pe care îl luați cu voi când plecați de aici.

Și, sincer? Pentru mine, acesta este cel mai frumos „after”. 🤍

Nu dau sfaturi în dragoste. Doar în sprâncene. Și statistic vorbind, acolo am mai mult succes

Reminder prietenesc: programați-vă din timp pentru vacanță. Avionul vă primește cu sprâncene crescute, dar grecii s-ar putea să aibă alte standarde.🥴